17.3.08

Cafeaua cu Soare


"Damn, esti criminala... [...] Ma omoara gustul tau si atingerea". Era intr-o zi pe care o reneg, intr-un loc pe care cu drag l-am daramat, cu un soare dureros de fierbinte pe care l-am stins cu o dorinta imperioasa de raceala. Calatoria cu metroul se dovedise a fi mai infumurata decat insasi dorinta de cunoastere, incercarile repetate de a citi si de a asculta muzica in acelasi timp au fost biruite inca o data de cacatul general, cel despre care am pomenit mai inainte. Ajung la concluzia ca tara asta are nevoie de o rebeliune.

Daca spune ca sunt criminala, imi indeplineste una din dorintele inca din copilarie, de a fi criminal in serie. Toate instinctele insa mi le-am [re]directionat in poezie si in general, scris. Intr-o lume in care toti se pretind poeti si-si publica neroziile chiar si pentru audienta generala, cei indurerati de asta sunt tot poetii. Se aseamana mult cu bisexualitatea, un trend tipic adolescentilor abia iesiti din infantilism si indreptandu-se cu pasi repezi spre o stare maligna de adulti.

Si in acea introspectie plictisita si analizand o potentiala victima a starii evazive de Untermensch mandru, imaginandu-mi modalitati ingenioase de a-i taia capul si de a-i face multe, multe "autopsii" pe viu, il vad pe El, undeva, o holograma a unei lumi ideale, cu o singura privire reusind sa-mi renasca instinctele de animal, dorinta de a-l avea in mine, pulsand ca o vena temandu-se de moartea violenta... Isi bea cafeaua, parca din ea ieseau repede raze de soare, isi musca buzele pe care acum ceva timp le muscam eu, le adoram, le simteam gustul si detestam fiecare picatura de bere care murea pe ele, voind sa mor eu, de o mie de ori.

Si la fiecare pas, intr-o ignoranta ce numai iubire eterna nastea, ma cutremura prezenta lui simpla, complexa, simtindu-i bratele in jurul meu, in mintea mea, in amintirea noastra, in sarutul atat de animalic prin care m-a invatat sa simt acea dorinta de a fi una cu El.

Si-mi analizam salturile in inconstienta si doream inca o rebeliune, doresc sa se omoare mastile pe care le poarta azi puternicii tarii, ai Regatului, ai Soarelui, intr-o zi ca asta totul e o masca a trecutului.

Mmmmm ce chef am sa nu mai aberez. Nu vreau sa se schimbe ceva in societate, vreau eu sa schimb ceva. Acum. Si de n-o fi acum, va fi mai greu. Societate de cacat, principii de mantuiala, dorim noi oare sa fim "apti" pentru o societate de tembelizare? Si toti suntem unici, toti depresivi, unul mai special decat celalalt, o voce mai de Neanderthal decat cealalta, toti suntem mai nou artisti, neintelesi, genii cucerite de o scuza acceptata. "Sunt asa cum vreau eu, dar sunt asa pentru ca vreti voi." Nu. De-ai fi asa cum vrei tu, n-ar trebui sa mai dai socoteala, n-ar mai trebui sa urli in gura mare unor straini ca tu esti cel mai fericit. Daca esti, de ce-i deranjezi pe ceilalti? Fericirea presupune fericire, de esti fericit cu-adevarat, ceilalti vor zambi cand te vor vedea, nu vor fugi de vor rupe pamantul ca debordezi de un miros de usturoi al unei fericiri presupuse.
Amen.

No comments: