27.1.08

Punct "Mort"


Sunt intr-o anormal de pasnica cadere in razboi.
E atat de anormal incat incepe sa devina rudimentar. Intr-o epoca personala a alegerii unei cai mai dureroase, vinovate dar mai egoiste in detrimentul unei decizii radicale de a intenta un razboi in care cei nevinovati vor suferi ca o consecinta incorecta a loialitatii lor, cei ce-l pornesc vor trai intr-o incertitudine apasatoare si depravata, iar cei din cauza carora totul a pornit vor fi pusi la zid si vor putea ori rani, ori aduce extaz, alegerea e cea a caii dureroase si vinovate si al naibii de egoiste.
Dar aceasta alegere pana la urma nu este doar egoista si plina de fiere. E poate drumul catre minciuna si dezamagire, dar cu siguranta catre pacea ca razboiul a fost declarat in fata. E poate drumul spre mai mult razboi si mai multa incertitudine dar cum dracu' sa nu fie si drumul catre un nou inceput?
Razboinicul a avut demnitate. A declarat. Chiar si cu scopul pacatos de a-si hrani egoismul, chiar si cel prin care prefera o pace oarecum aparenta in locul unei suferinte mari si inca neproclamate pe drept. El inca nu vrea sa renunte la acei nevinovati, inca-i mai vrea cu rolul lor, si nu cu al celor de simpli aliati de incredere.
Si stie ca odata si el a fost nevinovat, dar ca acum n-o face din razbunare, ci sperand ca de va mai fi suferinta pentru nevinovati, sa fie pentru o certitudine. Si atunci se vor schimba locurile, ei il vor nega pentru eternitate pana cand eternitatea o sa devina "la propriu" si isi vor da seama ca alianta le va aduce fericirea ca au gasit un alt drum pasnic si ca razboinicul si-a gasit si el drumul.
Acum nu ramane decat sa fie gasita calea...
[*] picture made in a place brought to me by my best friend.

25.1.08

Anar al Infern


How is it to teach the one you adore to say "I love you" to another person? Or if you don't have to teach, to listen how he says how much he loves that person? And he knows you love him. He knows you adore him. His touch, his kisses, all is just a tease.

Then sickened by this sweet torture, you absorb yourself and yield in sin, more [or less] trying to simulate a shared love.

In moments like these you think of death. You think of a pathetic excuse to end the shame. But death is overwhelming. Life is powerless. And a smile come on your face as you still hope. And although the hope seems in vain, the door is left half-opened. There is no certainty.

Ahh, how easy is to ask for certainties. Something is certain only when it's dead. Nothing else is for sure. Not even what seems unbreakable.

This is a bit of the entrails of a sick mind. Madness. Disappointment. Retaliation. All is objective. Nothing concerns me. I am not me. Nothing here is certain. Or true. Or false.

There is no virtue. No vice. Nothing to hold on to, nothing to let go. Nothing you wait for, nothing you abhor. It is all invented. And counterfeit. And deceiving. You are a shadow. The body you had has been stained. You are but a dream. A nightmare.

There is no shame. It's all in your head. No pain, it's all ataraxia. No heartache, only failure.


No certainty. Only points of view.

21.1.08

Nou Escrit Sobre Menjar La Meva Merda

It's a lovely day to start thinking about how [not] to wallow in shit. First would be a total disconnection from what is considered real and anachronic. I have spend more than a few lifetimes analyzing the Fall of Man. One blissful failure, oblivious massacre, a road with no will to turn back. The eyes hurt from seeing too much abyss, the ears betray once again, providing a counterfeit voice of a beloved person, the touch throws one into lust, the taste gets rotten, and the mind forsakes.

Far beyond all comprehension lies the ability to remove these flamboyant consequences from the liberated doctrines of mankind. It is our decision whether we continue the madness or simply yield to it. There is no in-between, no denial. Denial was forgotten long ago.

Hypocrisy is overwhelming. I am the creator of no oblivion. I am the captain of no journey, no warrior betrayed, no blood on my face.

We hoped for eternity. The eternal disgrace and torment, is this the immortal life we yearn for? No doubt why we live not more than a century. No doubt someone "above" "cursed" us to die. This lie does NOT have to be allowed for so long.

9.1.08

Scolile "Europene"


Azi e ziua cea mare, ziua in care elevii reincep scoala. Cu mic, cu mare, elevii abia “aruncati” in bratele de caramida ale scolilor si cei deja initiati se indreapta catre clase. Este o zi fericita dar in acelasi timp si trista, un paradox uman.

Vacanta a plecat, fiorii Craciunului s-au incalzit si s-au diminuat pana au disparut, cozonacii sunt o amintire dulce, iar cadourile deja s-au desfacut. Insa bucuria celor mici ca se indreapta iar spre bancile mari si reci, imbratisandu-si colegii abia cunoscuti si jucandu-se in zapada este de neinlocuit.

Un elev mai mare ii priveste ganditor, in drumul lui spre liceu. Isi aminteste de vremea cand el era un pusti si abia astepta sa se termine orele ca sa fuga spre derdelus cu colegii lui zvapaiati. Sau de momentele cand era fascinat si speriat de abecedarul care nu mai parea sa se termine. Merge acum spre liceu, prin troienele de zapada si se gandeste la testul de la matematica pe care il va avea saptamana asta. Un test infam. Frigul ii domina hainele groase, iar nasul ii e inghetat. Ajunge in clasa si se aseaza in banca. Aerul cald il incalzeste si pentru cateva momente uita de grija temelor sau de drumul rece pana la scoala.

Asta poate fi numit un caz norocos.

Intr-un sat uitat de pe malul Muresului, doua surori se trezesc repede. Ceasul a sunat: ora 4. Dimineata. Ceata domneste in aer ca un spirit fara liniste. Cele doua fetite au varste diferite. Cea mai mare are 14 ani, cea mica 11, dar sunt in aceeasi clasa. Nu sunt destui profesori pentru atatea clase si cerinte. Cele doua fetite se imbraca rapid, isi pun cizmulitele de cauciuc si se pregatesc sa plece. Le asteapta drumul de fiecare zi, de patru ore, pana la scoala. La o intersectie de ulite se mai intalnesc cu alti vreo 10 copii, cuprinsi intre 10 si 17 ani. Astazi au venit doar 6. Incep sa mearga, prin frigul si noroiul de zi cu zi, incercand sa isi spuna povesti ca timpul sa treaca mai repede. Ajung la scoala, cu intarziere, dar profesorii sunt ingaduitori. In clasa e frig, hainele deja sunt ude si pastreaza vremea de afara. Isi deschid manualele, incep sa citeasca, iar orele trec repede, iar acum trebuie sa se intoarca acasa.

Multe din scolile romanesti au conditii oarecum necesare pentru desfasurarea orelor. Unele s-au echipat cu geamuri termopan pentru a proteja de frig sau zgomot, au camere de filmat pentru a evita conflictele si pentru a monitoriza elevii. Altele ii saluta pe elevi cu caloriferele calde si cu tabla ingrijita.

Insa multe alte scoli sunt ridicate peste cladiri ce stau sa cada, din care iese aburul prin acoperisurile sparte si in care iarna intra fara sa aiba la ce usa sa bata.

4.1.08

Sarbatori "de gheata" [cu ironia si metaforele de rigoare]


Sarbatorile au venit si au trecut, ca o zi obisnuita. Sau mai degraba ca o goana acerba pentru cadouri. Strazile erau pline de oameni care mai de care mai preocupati de reduceri sau de noile aparitii in materie de telefoane mobile si calculatoare. Brazii erau taiati ca niste ostatici falnici si paralizati. Apoi erau adusi in case si decorati si, desi teama lor de moarte nu putea fi auzita, ramaneau nemiscati in fata ei.

Speram ca macar anul acesta, spiritul Craciunului sa revina cumva, ca printr-un miracol uitat. E amuzant ca inca mai sper, desi a trecut. Oamenii nu au fost mai toleranti, mai optimisti si nu au ezitat sa-si scoata armele in fata celorlalti, autoproclamandu-se credinciosi. Putini le-au facut viata mai usoara celor saraci, majoritatea si-au etalat bogatiile in continuare. Brazii impodobiti “modern” au luat locul fascinatiei cu care copiii impodobeau odinioara bradul, cautand globurile cele mai colorate, iar cei mari cautandu-le pe cele ce le amintesc de copilarie.

Televizorul prezenta stiri despre numeroasele cazuri de indigestie si despre petrecerile “mondene” ale “vedetelor” autohtone. Ma intreb oare daca mai invata ceva copiii despre magia Craciunului. Nu tin minte sa fi vazut vreo rubrica in care sa se prezinte adevaratul simbol al acestei sarbatori, iar daca au fost, au avut o audienta infima. De ce? Pentru ca lumea e educata de senzational. Indigestia unei vedete pline de “succes” este mult mai plina de magie acum. Banii aruncati pe telefoane mobile pentru copiii de 12 ani primeaza.

Unii oameni au pastrat traditia si spiritul si aceia sunt, de fapt, cei fericiti. Sentimentul ca au daruit ceva unui copil sarac si veselia din ochii lui nu s-ar putea compara.

Mesele copioase, numeroasele razboaie cu colesterolul, goana dupa cadouri moderne, vacantele la hoteluri de 5 stele, cam aceasta a fost imaginea Craciunului in ultimii ani. Incepi sa crezi ca oamenii cauta orice motiv sa renunte la curele de slabire sau la principii si sa manance cat mai mult.

Orasul devenit un camp de lupta, petardele invadand pana si visele, capul intors ca un titirez pentru a evita orice pericol…

Se apropie Revelionul si toata lumea stie ca marea preocupare sunt hainele de gala. Caci un Revelion petrecut in blugi sau in haine confortabile nu este la fel de stralucitor ca unul in pantofi care strang si in rochii incomode. Si nu spun ca hainele sa nu conteze…desi ar fi poate mai interesant daca nu ar fi un element crucial.

Sarbatorile in ultima vreme au devenit un paradox. Pe de o parte, sentimental caldurii si al magiei inca mai exista, colindele si luminile inca mai dezgheata sufletele speriate de social, dar pe de alta parte se inspira o teama generala, o frica de isteria petardelor, a noptii mult mai lungi decat de obicei.

Parfumul cozonacului abia scos din cuptor, al crengilor de brad sunt cele ce trebuie sa dea culoare si aroma acestei perioade a anului, preferata copiilor si in general, cea mai asteptata sarbatoare. Inca mai exista speranta ca prozaicul nu va mai domina pana si cateva zile ce inainte erau ca rupte din basm. Oricat pesimism si oricata tristete doarme in ochii si sufletul fiecaruia, trebuie sa ne unim, macar acum, sa ajutam pe toti sa-si ridice privirea si sa zambeasca.

Inca mai exista speranta ca totusi cei mici vor invata ce inseamna de fapt cele cateva zile de Craciun si vor aprecia altfel cadourile primite. Si pentru asta sa ne gandim la tot ce putem noi face, chiar si prin cateva cuvinte, ca sa renastem spiritul Craciunului.

Am vazut ca si anul asta s-au difuzat filme, unele amuzante, altele realistice, despre Craciun si Mos Craciun. Am vazut recent un film in care o familie s-a hotarat sa-si petreaca Sarbatorile undeva intr-o insula exotica si intr-o “expeditie”, s-au ratacit. Au reusit totusi sa se bucure si sa-si ofere cadouri improvizate, pe care copilul modern le-ar considera ridicole. M-a pus pe ganduri. Mi-a placut. Desi nu vedeai zapada, iar personajele stateau la arsita soarelui, avea mai mult spirit de Sarbatori decat cel dintr-un oras plin de zapada si de petarde.

La multi ani, sa speram ca urmatorul Craciun sa fie mai “tolerant”.